Sigur aţi auzit deja de sute de ori platitudinea că „istoria se repetă”. Nici vorbă. Istoria nu se repetă niciodată. Ea, aşa cum bine a spus-o Lucian Boia, merge inexorabil înainte. Mereu înainte, ca şi evoluţia. Nu se opreşte niciodată şi pentru nimic. Cine rămâne în urmă este lăsat în urmă. Istoria este cinică. Nu are sentimente şi nu „ţine” cu nimeni. Ea are propriile repere. Mergi înainte cu ea, sau nu mai mergi deloc. O lecţie elementară pe care mulţi dintre conducătorii noştri vremelnici nu au asimilat-o niciodată. Pentru că ei se cred, atinşi de microbul puterii, mai tari decât istoria. Nu sunt. Nimeni nu este.
A crezut-o Nicolae Ceauşescu în acel decembrie de acum 28 de ani. În demenţa lui autistă a crezut că se poate împotrivi de unul singur cursului istoriei. Asta în contextul în care comunismul (sau, mai precis, ceea ce credea el că reprezintă comunismul) murise deja de ani buni, tot acolo unde se şi născuse cu un secol înainte, şi anume în ghetourile mizere ale muncitorimii. Mai rămăsese din el, cu ani buni înaintea lui 1989, doar o ficţiune de carton menţinută cu forţa. Şi nu americanii i-au dat lovitura de graţie, deşi cărţile de istorie aşa au consemnat. Ei au avut doar răbdare. Au încercuit tumoarea, ca să nu se extindă, şi i-au administrat periodic doze de realitate. A fost arhisuficient. Nu a fost nevoie să-şi desfăşoare avioanele, tancurile şi rachetele, deşi le aveau şi pe acelea pentru orice eventualitate. Au mizat pe istorie. Pe realitate.
republica.ro
