Parkinson's Gut Bacteria Link Suggests an Unexpected, Simple Treatment : ScienceAlert
Symptoms typically begin with constipation and sleep problems, up to 20 years before progressing into dementia and the debilitating loss of muscle control.
Previous research found people with Parkinson's disease also experience changes in their microbiome long before other signs appear.
https://www.imdb.com/title/tt31806037/
"Adolescence, un film mediocru despre "masculinitate toxică", depresie paternă și loialități inconștiente
Fenomenul Netflix care e pe buzele tuturor zilele astea îl reprezintă miniseria "Adolescence" despre un tânăr de 13 ani acuzat de crimă. Filmul nu mi se pare nici pe departe o capodoperă, dar, într-adevăr, ridică la fileu niște probleme actuale legate de lumea interioară a adolescentului. Spun de la început că nu ader opiniei conform căreia filmul tratează ideea de "masculinitate toxică". Mi se pare un concept moralizator care nu explică, ci mai degrabă învinuiește, care nu caută să înțeleagă, cât să eticheteze. Și care, desigur, reprezintă expresia războiului tot mai acut între sexe, temă care nu constituie subiectul reflecțiilor ce urmează.
Filmul dă târcoale, după părerea mea, unui mare elefant din cameră. Și acest elefant din cameră nu este reprezentat nici de hărțuire, nici de Instagram, nici de frații Tate, nici măcar de actul criminal al unui puști căruia abia îi dă puful pe față. Elefantul din cameră îl constituie, cred eu, furia. Și modul în care furia creează punți între generații, leagă fiii de tații lor, în ciuda unui aparent hău intergenerațional. Furia e mobilul întregii acțiuni. Furia nu e recunoscută, nu e numită ca atare și nu e adresată nici chiar atunci când produce efecte catastrofice.
Ceea ce m-a impresionat pe tot parcursul filmului e felul fals în care personajele comunică între ele și înstrăinarea emoțională frapantă în interacțiunile dintre ele. Dincolo de aspectul cultural care încurajează o comunicare parcă prea asertivă, este vorba despre o politețe aproape ridicolă în felul în care vorbesc și se poarta acești adulți - scena cu directoarea școlii atunci când e vizitată de poliție mi se pare cea mai grăitoare în acest sens. Singurele momente în care dialogul afectiv este unul viu sunt date de discuția băiatului cu psiholoaga și momentul în care părinții rememorează niște scene din tinerețe despre începutul relației lor, fredonând sugestiv o piesă a celor de la A-ha. În acest discurs plat afectiv, efect potențat și de cadrele lungi și filmarea "cu încetinitorul" a unor scene care pare că nu se mai termină niciodată (vezi scena arestului), pare că se omite mereu a se pune punctul pe "i". Toată lumea e drăguță cu toată lumea, mai erupe câte un "mama mă-sii" pe ici-colo, dar, altfel, comunicarea e una de suprafață, golită de consistență afectivă. Aceeași dinamică se regăsește și între părinți și copii, unde prăpastia intergenerațională nu cred că e dată atât de faptul că adulții n-au habar de argoul adolescenților pe rețelele sociale, cât de lipsa unui limbaj afectiv autentic și sincer care să numească și să confrunte, mai degrabă decât să ascundă și să evite. Scena în care mama adolescentului schimbă subiectul în momentul în care acesta rostește cuvintele cele mai sincere și cu cea mai mare greutate din tot filmul - "sunt vinovat!" este reprezentativă.
Sigur că în acest deșert afectiv peste care plutește o înstrăinare sinistră, aproape robotică, ceva trebuie să se întâmple. Se întâmplă că apar niște adolescenți furibunzi, mocnind de furie și dispreț, cu mari probleme de stimă de sine și de reglare a emoțiilor. Furia, în toată splendoarea ei distructivă, este singura care dă prilejul unei comunicări mai autentice, mai fără perdea. Este vorba însă despre o furie care ajunge să mistuie și să ucidă.
"Nu am făcut-o eu!" spune puștiul acuzat de omor. El se adresează îndeosebi tatălui său. Pare că întreaga tensiune se țese, de fapt, între fiu și tată. Băiatul îl alege pe tatăl său nu doar ca "protector legal", ci și ca persoană care să vadă ce a făcut, care să îl vadă. Ca și când crima e comisă, într-un fel, pentru ca ochii tatălui să vadă.
Cum spuneam mai devreme, interacțiunile emoționale între personaje sunt lipsite de autenticitate, sunt seci. Singura care face excepție este furia. Totuși, mai e ceva care se remarcă, încă de la început: grija copilului pentru tatăl său. Băiatul pare extrem de preocupat de starea afectivă a tatălui. De asemenea, în opinia mea, actul criminal al tânărului este o încercare de a (re)crea o legătură cu tatăl său, prin identificări îndeosebi inconștiente. Fiul simte să își protejeze tatăl atunci când, de pildă, psiholoaga îi pune întrebări despre relația cu el. De asemenea, simte, pe undeva, că tatăl e cel incriminat și simte să îl apere. Fiul, chiar dacă a ajuns să comită o crimă, își iubește tatăl, fără îndoială. Există o loialitate inconștientă a fiului față de tată, loialitate care îl posedă și ajunge să îl locuiască: "Nu eu sunt acesta, nu eu am făcut-o!". Aici trebuie căutată cheia, mobilul crimei, cum s-ar spune.
Tatăl, la rândul lui, își iubește fiul. Fără îndoială! Dar acest tată dedicat familiei, responsabil, iubitor, atent, poartă în el o rană adâncă. Putem ghici asta după accesele de furie pe care le are. Dărâmă o magazie. Izbucnește la magazin. Pare că stă pe un butoi de pulbere pe care încearcă din răsputeri să îl stăpânească. Mai presus de toate, încearcă din răsputeri să îl protejeze pe fiul său de acest potențial distructiv pe care îl simte în interiorul lui. Încearcă să îl facă puternic, îl duce la fotbal, îl duce la box. Băiatul însă nu se regăsește în acest gen de apărări pe care tatăl le alege pentru el. Pentru că băiatul se identifică, în opinia mea, mai ales cu afectele inconștiente, nerecunoscute și neelaborate ale tatălui său. Și anume cu furia și dorința de răzbunare a tatălui vizavi de propriul tată abuziv. Bărbatul încearcă să îl protejeze pe copil de această moștenire așa apăsătoare, de sentimentele de furie și ură inconștiente pe care le are față de tatăl lui care l-a abuzat fizic. Îl duce la sporturi în încercarea de a-l face puternic în fața amenințărilor, nu reușește. Apoi găsește altă cale, se retrage. Văd absența tatălui din viața fiului său ca pe o încercare de a-l proteja pe cel din urmă de potențialul distructiv pe care îl simte în el. Nu vrea să transmită mai departe această mare furie, durere și răzbunare pe care le simte față de propriul tată care l-a bătut cu sadism în copilărie. Iată de ce "Nu am făcut-o eu!" nu reprezintă atât o negare a faptei, ci un adevăr mult mai profund: furia și actul criminal nu sunt doar ale băiatului, ci reprezintă și o identificare a copilului cu furia și dorințele criminale ale propriului său tată. Din acest punct de vedere, prin actul criminal, își răzbună tatăl și închide cercul intergenerațional al unei transmiteri inconștiente. Jamie nu ucide doar pentru că el a fost hărțuit, ci pentru că avea de "lichidat" o problemă de familie mult mai adâncă, o problemă a tatălui său cu bunicul său.
Ceea ce face posibilă instituirea unui doliu sănătos și închiderea cercului furiei este recunoaștere fiului, în cele din urmă, a actului criminal. Este vinovat. Va plăti și, astfel, tatăl său va fi eliberat de furia depresivă în care s-a scăldat toată viața și care a atacat mereu legătura de iubire cu membrii familiei sale. Dar ce preț, of!
"
