13

"Una dintre prietenele mele cele mai bune avea 13 ani atunci când, plimbându-se cu bicicleta, a căzut şi s-a lovit foarte grav. A ajuns la spital vomitând, urlând de durere şi abia ţinându-se pe picioare. De la secţia de Pediatrie i-au spus că, având 13 ani, se încadrează la adulţi şi au trimis-o frumuşel în celălalt capăt al spitalului. La adulţi, medicul a refuzat să o primească în cabinet, ţipând la mama ei şi spunându-i că este un caz de Pediatrie şi că nu are ce să caute acolo. 

Asistentele i-au spus să se ducă acasă, că nu are nimic şi că e răsfăţată. Îi era din ce în ce mai rău iar mama sa, disperată şi trimisă de la o secţie la alta cu pacientul nimănui, cel care nu se încadra nici la adulţi, nici la copii, a răbufnit. A refuzat să plece şi, cu intransigenţă, a cerut ca fiica ei să fie consultată. Într-un final, a ajuns la Chirurgie unde au băgat-o în operaţie de urgenţă. 

Avea hemoragie internă deoarece ghidonul bicicletei îi perforase ficatul. Prietena mea a avut norocul nu de un salvator – înger cu chip de medic, nici de un spital ultramodern şi ultraperformant din România unde „au de toate”, ci de o mamă încăpăţânată care a luptat pentru viaţa fiicei sale, la propriu. Pentru prietena mea, diferenţa dintre viaţă şi moarte a făcut-o intransigenţa mamei sale. Din păcate, mama prietenei mele este excepţia şi asta nu pentru că alţi părinţi nu îşi doresc binele propriilor copii, ci pentru că sunt dezinformaţi şi intoxicaţi de un sistem medical care nu suportă probe şi contrazicere. "