40% dintre copiii României trăiesc la limita sărăciei. Alți 20% nu sunt atât de norocoși, trăiesc în sărăcie extremă. Satele din jurul orașelor, în întreaga țară, încep tot mai mult să fie depopulate. Cine are însă casă la țară și are și ceva venituri își duce copilul la școala din oraș. Acolo se face carte, nu ca în sat, unde rămân cei mai neputincioși copii. Sunt copiii aceia care au în realitate nevoie de cel mai mare ajutor, sprijin, îndrumare. Sunt acei copii care fac sistemul public de învățământ de rușine, sunt ceea ce mulți se grăbesc să spună o loază, viitori asistați sociali. E vina lor că nu s-au născut în familii cu venituri decente, că nu s-au născut într-o comunitate cu infrastructură, cu o școală care să aibă profesori motivați și foarte bine pregătiți, cu oportunități culturale de petrecere a timpului liber.
Din lipsă de personal calificat care să accepte să vină în comunitate, școlile din mediile vulnerabile acceptă fie să readucă pe post pensionari, fie să angajeze persoane cu studii necorespunzătoare postului. Oamenii aici fac atât cât pot cu ceea ce au. Se așteaptă de la ei să facă minuni într-un context în care instituțiile centrale, în loc să le ofere sprijin, îi trag de urechi pentru faptul că nu sunt în rând cu lumea, cu școlile bune, unde elevii sunt selectați sau unde familiile își permit să învestească în formarea copiilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu