Pe drumul de întoarcere am avut un moment de o claritate excepțională. Parcă mă ridicasem deasupra a tot și toate și aveam o imagine de ansamblu, cu lanterne puternice și pe colțuri. A fost o fracțiune de secundă, nu cred că a fost de la oboseală, dar am știut, un știut din ăla visceral, că viața este extrem de simplă. Că trebe mestecată îmbucătură cu îmbucătură, savurată bucățică cu bucățică, nu înghițită nemestecat ca haplea. Că are o matematică frumoasă și simplă, fix cum are tot Universul ăsta în care ne-o trăim. Că ne trezim și în loc să ne folosim simțurile să adunăm senzații, să ne bucurăm de ele, să le trăim înăuntru, ne apucă ronțăitul de gânduri și de griji și de to do-uri și se duce naibii zenul. Raiul și iadul sunt aici, pe pământ, nu în “ceruri”.
O altă chestie, declanșată de un partener de trafic ce nu avea loc de mine în goana lui, este inepția competitivității și comparația.
Din ce în ce mai mult devin mai conștientă de plinătatea acestei descoperiri în mine. Vreau să fiu cea mai bună! Ok, ești, și? ȘI? Ce faci după aia? Ce faci cu titlul de cel mai bun? Sau cu ce te crește că ești mai cool decât x sau y? Juma’ de drum mi-a răsunat ca laitmotiv, întrebarea AȘA, ȘI?! Ooops, nu m-am gândit mai departe. Am fost atât de aprinsă și cuprinsă de a fi cea mai bună că nu m-am gândit ce o să fac după aia. Eu doar voiam să fiu cea mai cool, mișto, harnică, talentată, fucking special, mai etc. Partea interesantă e că niciodată foamea asta de “mai cu moț” nu se stinge cu ajungerea la gradul dorit de moț. După aia vrei nivel de moț plus 1, plus 2, plus mama lui moț și te consumi steril și inutil într-o chestie care nu respectă principiul echilibrului. Doar ia energie, timp, disponibilitate și-ți dă înapoi doar crâmpeie mici îndeajuns să te ațâțe. Stupid!
blogdestare.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu