Acum ceva ani, undeva la malul mării, trăia un bătrân scriitor.
În fiecare dimineață, înainte să se așeze la masa de scris, se plimba pe plajă, ca să își adune gândurile.
Într-una dintre dimineți, pentru că în noaptea dinainte fusese o furtună, plaja era acoperită cu stele de mare.
Și cum privea plaja, uimit la peisaj, undeva în zare a văzut un băiețel care venea încet înspre el.
Pe măsură ce băiețelul se apropia mai tare, bătrânul a observat că o dată la câțiva pași, el se apleca, lua ceva de pe jos și apoi arunca în apă.
Când a ajuns mai aproape de el, bătrânul l-a întrebat pe copil:
„ - Bună dimineața! Pot să te întreb ce faci?”
Băiețelul și-a tras puțin sufletul și a răspuns, aproape șoptit:
„ - Arunc înapoi în apă stelele de mare.
Furtuna de aseară le-a adus pe nisip și nu se mai pot întoarce singure acasă.
Și trebuie să fac asta repede, pentru că dacă soarele arde cu putere, ele mor fără apă.”
Bătrânul și-a scos pălăria, a oftat și a spus:
„ - Băiete, sunt sute de stele de mare aici. Pare muncă în zadar. Nu știu dacă ce faci tu chiar contează pentru ele…”
La care băiețelul s-a aplecat, a luat cu mânuțele lui mici o stea de mare de pe nisip, a privit-o și apoi a aruncat-o cât de departe a putut el în apă și i-a răspuns bătrânului:
„ - Vedeți? Poate pentru celelalte nu e important, dat fix pentu steluța asta contează. E viața ei în joc. ”
