cancerul e maladia tristetii caci atunci cand esti trist in adancul sufletului , organismul uita sa se apere

http://think.hotnews.ro/cum-traiesti-cand-pierzi-pe-cineva-drag-temerarii-invata-sa-supravietuiasca.html



Odata, cineva mi-a spus ca la inmormantari fiecare isi plange mortii lui. Poate ca e adevarat.
Oricum articolele acestea scormonesc in noi durerea pe care ajungem sa o simtim in carne proprie macar o data in viata.
Am avut o viata de poveste… sotul meu a fost jumatatea mea in toate sensurile acestei expresii.
Am trait o poveste de dragoste care azi pana si mie mi se pare ireala.
Am fost un cuplu atipic si poate deaceea lumina iubirii ne-a inlantuit facand din noi o singura fiinta. Stiam, simteam totul despre celalalt, nu aveam nevoie de cuvinte, inteteam focul cu fiecare atingere. Si a durat…35 de ani!
Si, intr-o zi…m-am trezit din vis: omul meu era pe moarte (un accident vascular…fara sansa “gratie” unui soc septic provocat de sistemul sanitar al zilelor noastre!
Toata lumea mea a pierit intr-o secunda. Nu intelegeam nimic. Am devenit pe loc o nebuna, mi-am pierdut si cele mai elementare instincte, am inceput sa vietuiesc intr-o lume paralela unde doar vezi fara sa observi nimic.
Cum sa imi gasesc locul? care imi mai erau reperele?
Dupa 40 de zile de chin, speranta si deznadeje, agonie si extaz…am ramas fara el! Nu stiu sa va descriu ce s-a intamplat mai deprte caci am un gol in memorie! Sunt foarte putine lucruri de care imi amintesc. Mi-am facut datoria crestina dar nu stiu nici cum si nici cine mi-a fost alaturi in afara copiilor nostri.
Am trait intr-o stare de letargie vecina cu dementa.
Stateam in pat cautandu-i mirosul, sperand sa regasesc ceva, nu conta ce doar sa mai regasesc ceva din ceea ce fusesem impreuna. Nebunia tranzitorie ma cotropea.
Am urat pe toti neispravitii care, in opinia mea alterata, faceau umbra pamantului degeaba; m-am certat cu Dumnezeu in fel si chip, am urlat, am scrasnit din dinti si am trecut in faza urmatoare: am inceput sa observ ca eram singura!
Da. Pentru mare parte din prietenii nostri…am murit si eu!
Nu stiu nici azi de ce era important atunci pt mine ca prietenii sa ma caute dar stiu ca ajunsesem sa contabilizez telefoanele.
Apoi….am inceput sa scriu. Sute de nopti de insomnie, lacrimi si o durere fizica insuportabila…au umplut paginile jurnalului meu de vaduva.
Am incercat sa uit muncind ca o disperata pana la epuizare totala.
Copiii, nepotii, mama, nimeni nu reusa sa ma faca sa ies din stare de tristete fundamentala in care disperarea de a fi pierdut o jumatate din fiinta mea ma aruncase.
Banuiesc ca ar fi trebuit sa consult un specialist dar credinta mea ortodoxa m-a impins spre duhovnic si nu spre psiholog.
Din nefericire…am facut o alegere gresita nu din punct de vedere docmatic ci pt ca duhovnicul nu era pregatit sa ma ajute. Tineretea si slaba experienta isi spuneau cuvantul.
Am ratacit ca in bezna. ma tavaleam de durere la propriu. Am cazut in repetate randuri fracturandu-mi mana, coastele…
Si asa a venit trezirea:CANCERUL!
Trupul meu isi pierduse “busola”; mintea mea ratacea aiurea, sufletul meu se usca de durere. Boala si-a gasit locul.
Exista opinii potrivit carora cancerul e maladia tristetii caci atunci cand esti trist in adancul sufletului organismul uita sa se apere. E posibil dar nu obligatoriu.
Evident aceasta boala nu era in masura sa imi ridice moralul.
Am avut o sansa teribila sa fiu ingrijita intr-o clinica din Paris unde…omenia, compasiunea, zambetul celor ce ii ingijesc pe bolnavii de cancer sunt nepretuite. Fara ei nu stiu daca reusam cu toata dragostea alor mei.
Asa se face ca gratie acestei boli cumplite m-am regasit. M-am reconciliat cu Dumnezeu si am inceput lupta.
Nu stiu daca voi invinge cancerul. Am reusit insa sa invat sa sufar, sa accept moartea ca pe un alt fel de traire. Ea, moartea, imi da azi – paradoxal- speranta regasirii cu omul vietii mele in vesnicie.
Mi-a fost si inca imi e greu dar acum pot. Pot sa suport, pot sa inteleg, pot sa sper chiar daca acest lucru poate parea bizar pentru unii.
Tratamentele mi-au subrezit trupul dar mi-au intarit sufletul iar suferinta prin boala mi-a adus o pace, o seninatate pe care doar lui Dumnezeu i-o datoez.
Am trait pierderea barbatului meu in fel si chip Apoi, vestea bolii si tratamentul cu citostatice au facut din mine o fiinta dezgustatoare si penibila. Am reusit insa dincolo de toate sa accept suferinta in demnitate.
Acum un an ziceam ca viata nu conteaza nici un pic si ca e un supliciu sa continuie. Azi va spun ca ea merita traita fie si pentru a mai vedea o data vedea un zambet de copil, un rasarit de soare, o floare!
Am uitat temporar ca Dumnezeu are alte legi si ca judecatile mele erau meschine si eretice.
El m-a ajutat sa ma ridic si nu stiu daca numarul zilelor ce mi-a ramas e destul pentru a-i multumi pentru ceea e mi-a daruit.
Caci din iubirea lui am trait iubire si prin ea renasc din abisurile suferintei indraznind sa sper la marea intalnire de dincolo de lume.
Privindu-ma azi inteleg ca fara jertfa nimic nu se poate. Si sunt bucuroasa sa ma dau jerfa pentru a fi trait o iubire unica si a fi fost o femeie fericita ca in “firele” unei povesti cu printi si printese!
Multumesc Doamne pentru imensa si neconditionata Ta dragoste!
Multumesc pentru descoperirea ochilor mei orbiti de egoism si de micimile omenesti. Indiferent cat mai am de trait ma voi bucura caci viata e dar si darul e pretios. Bucuria mea este omagiul adus dragostei care ne poate face pe toti si pe fiecare in parte nemuritori!
Am indraznit sa scriu aceste randuri in speranta ca macar unul din sufletele chinuite de suferinta despartirii prin moarte, reduse de boala si durere, sa primeasca un pic de mangaiere. In fond ce e fericirea fara suferinta? Cum sa definesti binele fara rau?
Limitati in timp si spatiu uitam ca suntem trecatori. Acceptam moartea doar ca pe ceva ce se intampla altora. Ea este cu noi in fiecare seara cand adormim caci atunci murim putin cate putin. Cu acasta certitudine in minte am fi poate mai buni si nu am trece nepasatori pe langa cei aflati in suferinta. O mana pe un umar slabit ajuta cat zeci de tratamente!
Urmand exemplul hristic putem invata sa traim dincolo de granitele omenesti incercand sa atingem nemurirea prin EL!
Doresc tuturor celor ce citesc aceste bolnaci sau nu, indoliati sau nu, sa aiba o clipa de ragaz in a incerca sa priceapa ca suferinta exista in fel de fel de forme si fara iubire nu putem supravietui, nicidecum trece in eternitate!
Dumnezeu sa va dea putere!